Prin convenție, bătrânețea începe la 60-65 de ani și tot atunci suntem scoși la pensie. Ca toate convențiile, și aceasta are o istorie și e interesant s-o cunoaștem, având în vedere că în vremurile noastre, cel puțin în Occident, ultima perioadă a vieții poate fi mult mai lungă.

Ideea de pensionare a muncitorilor a apărut în Germania la sfârșitul secolului XIX. Deși pare o măsură umanistă, era în realitate o manevră cinică. Guvernul colecta forțat contribuția la pensie și promitea să o returneze la bătrânețe, numai că foarte puțini muncitori trăiau în acea vreme mai mult de 65 de ani, cât era vârsta stabilită pentru pensionare. În realitate, majoritatea mureau mult mai devreme, statul rămânea cu banii și cu aura de umanitate. Contribuția la pensie era de fapt o taxă în plus cosmetizată demagogic.

Cum s-a stabilit totuși vârsta de 60-65 de ani ca început al bătrâneții deci al scăderii dramatice a puterii de muncă? În 1836, statisticanul belgian Adolphe Quetelet a publicat o lucrare cu titlul Sur l’homme et le developpement de ses faculties, ou, Essai de physique sociale. Folosind o analiză statistică a populației, Quetelet a demonstrat că după 65 de ani probabilitatea continuării vieții e foarte mică. Ultimii 5 ani înainte de limita fatală au fost numiți bătrânețe.

Rezultatele statisticianului belgian au devenit normă și de atunci se consideră că bătrânețea începe la 60 de ani – o definiție care poate ar trebui rediscutată pentru epoca în care trăim.